duminică, 26 martie 2017

Către tine

          Știi...de fapt, nu, normal că nu știi, pentru că nici eu nu știu. Nu știu ce să îi cer sufletului meu, când știu că îi tot cer să realizeze misiuni de care nu e în stare, dar îl forțez mereu, pentru că am impresia că eu știu mai bine, iar el...fraier, are încredere în mine. Judecata mea dă greș..des. Nu știu ce să îi mai cer. Îi cer de ani să se repare. A reușit prin imposibil să își lipească bucăți mici, rând pe rând, și să facă o operă de artă, frumoasă prin deconstrucția ei. I-am cerut să caute alinare, dar i-a fost frică să o accepte și l-am înțeles. Ca urmare, l-am obligat să caute ceva mai simplu, iubire. Știam că o să se simtă bine, o să lipească bucățile mai cu spor, o să își lase imaginația să îl facă mai frumos. I-am cerut să se atașeze...și aici am greșit. Cum să ceri cuiva pe care îl cunoști atât de bine, să facă un lucru de care știi că nu ar fi în stare nimeni să suporte din afară? L-am lăsat liber și am greșit.
        În același mod, cum să cer cuiva pe care nu îl cunosc, să îmi înțeleagă sufletul reconstruit din bucăți, colorate parțial, desenate, mâzgâlite, sparte, lipite cu scoci și super glue după bunul meu plac? Nu e întreg. Nu poți înțelege ceva ce nu cunoști și îmi pare rău că am avut pretenția asta. Cer mult și am nevoie de mult pentru că dau mult, vreau mult, cu mine e tot cât se poate mai bun, iar dacă e mai jos, întotdeauna alegerea va fi deloc. E stricat, da. E din bucăți, știu. E al meu și e special. Te pot lăsa să te reflecți în bucățile lui, dar nu îți vei putea vedea privirea, se va pierde și nu va ști să se întoarcă la tine.
         Nu știi că nu știu ce să fac, pentru că nu îmi e bine. Îmi este ușor să îți dau drumul, nu îmi e o cale nescunoscută. Îmi este deja mai bine cât stau cu mine și nu am așteptări de la altcineva, pentru că am înțeles din nou că nu trebuie să cer. Aștept să mi se dea ce ți se pare de cuviință și dacă nu e cât mă aștept, mă dezamăgesc din nou și plec. Iubitul meu drag, împărțit în multiple personalități, am atașat de mine semn cu ,,handle with care" și răspunsul tău a fost să mă arunci pe un raft, fără să verifici dacă e întreg totul în pachet. Da, pachetul îți zâmbește, e drăguț și înțelegător, pentru că poate duce multe. Mă crezi că nu mai vrea? Și-a dus spărturile pe la oameni neatenți destul timp încât să caute acum doar cel ce va avea grijă ca de o pană, firavă și foarte ușor de dus de cel mai mic vânt departe.
          Pot să îți continui în metafore întreaga mea metodologie interioară, dar cauți doar un răspuns, pentru că ești direct, iar cuvintele mele dor și tu nu poți suporta un sentiment, te închizi și te repezi la final. Eu caut doar sentiment. Ca respect pentru cine ești, îți spun direct: îmi este dor de tine, dar atât. Și de asta, răspunsul meu este nu știu, iar răspunsul tău va fi probabil deja nu.
          Aș vrea să îți explic tot ce greșești și de ce, să mă auzi și să mă înțelegi, să îți lași sufletul deschis să ajung la el. Nu pot să ajung și e dureros să mă lupt .
          Nu știu cine ești. Nu știu dacă îmi mai poți face bine. Știu că nu îți fac bine.

duminică, 12 martie 2017

Către ...

     Ești cum nu credeam și ai devenit ce nu mă așteptam. Nu, nu e un lucru rău, de fapt, a devenit extraordinar de frumos. Ai reușit! Nu știu dacă realizezi cât de mult înseamnă asta, dar ai ajuns într-un punct în care ar trebui ori să te bucuri, să fii mândru, fericit sau să fugi. Eu, cunoscundându-mă , ți-aș sugera cu simpatie a doua variantă. Tu, cunoscându-te, vei alege cu atât mai mult prima variantă, și e unul din motivele pentru care ai reușit.
     Știu că știi, fără să ai nevoie de cuvinte în plus, o vezi în ochii mei când te privesc, o vezi în zâmbetul meu destul de des și o vezi în modul în care îți vorbesc. Și cu toate astea, vreau să îți spun, să stai minute în șir în fața unui ecran citind ce ți-am scris, să fii o dată de partea cealaltă. Partea ciudată e că nu știu dacă vrei să facem acest scurt schimb de roluri, dar eu vreau , iar tu mi-ai spus că faci orice pentru mine, așa că lasă-mă să te port puțin prin gândurile mele după ce m-ai plimbat atât de mult și tu.
     Cel mai ciudat e să începi, știu, e un trac destul de prezent în orice astfel de încercare pentru că, în acord cu ce am și încercat să îți mai explic, există subtilități pentru a seta tonul a ceea ce urmează să spui și vreau să mă ai în minte când parcurgi rândurile ce urmează, vreau mă vezi și atât, în timpul verii sau în a doua zi de Crăciun, oricând consideri că preferi mai mult și să legi fraze de zâmbete și priviri.
     Priviri. Îmi place cum mă privești! M-am mai întrebat, tu simți ceva când te privesc? Căci ți-aș transmite toată marea învolburată ce adunată-mi e în suflet ca să înțelegi cum îmi agiți bătăile inimii când te am. Zâmbete. Mă faci să zâmbesc, tot mai des. Zâmbeam mereu, poate mai des, sau poate doar râdeam des, dar diferența importantă este că acum sunt sincere și nu le pot opri. Sper că nici tu, sper că îmi împărtășești simptomul acestui fenomen ciudat : fericirea. Ai început ușor să mă faci fericită! Spun ușor nu ca să te critic, ci ca să te felicit pentru perseverență. Ai avut unul din principalele calități ca să continui : ambiția. Fericire. Nu știu să o definesc foarte bine, îmi e greu să o simt în cantități mai mari decât limitele minime, m-ai tras cu succes mai sus de ele. Pentru tine cred e puțin, pentru mine te asigur, este mult.

Te îndoiești mereu de cât de departe ai reușit să ajungi pentru că te lovești de toate fundațiile zidurilor mele, rămase înrădăcinate și pe care cred ajungi să le detești. Sunt compusă din resturi, iubite drag, iubește-mă în bucăți . Te văd sigur pe ce simt eu, și totuși ai scăpări de nesiguranță. Citește, recitește, răspunde-mi, iubește-mă, zâmbește-mi și sunt a ta.

Restul în partea următoare.

Vizitatori