Răspuns , pe care nu știu dacă îl vei citi vreodată , la mesajul pe care eu nu trebuia să îl citesc niciodată

     E ușor să scrii nimănui, pentru că defapt atunci îți scrii ție. Știai că îmi scrii mie, așa că mi-ai vorbit direct, dar știai că nu o să îl primesc , așa că ți-ai vorbit ție .
     Eu cui să vorbesc ? Scriu nimănui de ceva timp, dar cu speranța că într-o zi voi fi destul de detașată să îți ofer un simplu link - o fereastră spre tot ce nu ți-am spus atunci și poți citi acum cu detașare. Eu nu scriu detașată, nu complet. O să încerc să îți explic în câteva rânduri - aici, ceva ce sțiu foarte bine că nu ai înțelege nici azi, nici mâine....dar sper că vei reuși când va fi -azi- pentru tine.
     Începând cu sfârșitul...nu mă vei uita vreodată? Juri? E singurul lucru care mi-a dat fluturi din tot mesajul, pentru că nici eu! Ești tot la ce mă gândesc când mă privesc în oglindă,  toată dezvoltarea mea ca persoană este legată în simbioză de existența ta , exiști în fiecare por din ceea ce sunt , din ceea ce știi că sunt mândră că am devenit , și pentru asta Îți mulțumesc.
      Am două lucruri grele să îți povestesc și totuși sunt legate într-unul : dragul meu, cel mai drag al meu dintr-o viață de 20 de ani, nu! Nu mă mai iubești ! Îți spun asta încă încercând să înțeleg dacă ai făcut-o vreodată, dar asta e pur și simplu o enigmă pe care nu o voi dezlega vreodată. Al doilea lucru : Nu te mai iubesc ! M-am trezit de câteva ori - din pură prostie cel mai probabil - față în față cu tine din nou, și atunci ai fost pentru prima oară altcineva : un om la care țineam enorm, dar atât, o amintire peste care e dulce să trec din nou, dar nu îmi trezește niciun fior, un suflet care nu mai cântă pe aceleași note cu al meu - două suflete care nu își mai vorbesc - , un băiat cu ochi albaștri ca marea și cerul în verile toride, dar în care am pierdut harta ca să îți mai privesc în suflet , au rămas ochi frumoși și atât , un simplu om cu defecte și calități, și dragul meu! să îți explic cum e asta diferit : era prima oară când le vedeam pe amândouă, prima oară când nu te mai înconjuram cu o aură, te vedeam clar și aveai defecte și m-am bucurat pentru că pentru prima oară în 3 ani le vedeam. Erai un simplu suflet rătăcit într-un înveliș de băiat dur și puternic care eu știam atât de bine că e doar de acoperire , dar nu mai era treaba mea să descopăr, ci a următoarei, și zic asta fără niciun sentiment sau resentiment. Știu că sunt , au fost și vor fi multe altele , încă trebuie să mă cert cu unele. ,, Iubire " al meu , cum ai reușit să le sucești mințile atât de ușor ? Mă întreb uneori dacă am fost specială doar pentru că pe mine m-ai sucit în luni, și nu în zile , dar în ani m-ai distrus de tot.
       Sunt bine, să știi. Îmi este greu în fiecare zi din variate motive pe care le cunoști și care îmi sfâșie sufletul în bucățele,  dar nu mai e treaba ta să știi. Eu clădesc la zidul meu în continuare și nu o să mă opresc până când cineva destul de nebun îl va sări, dar tu ești mai jos decât pornesc toți ceilalți, doar că ai o fereastră murdară prin care vezi tot sufletul meu în rană deschisă, dar niciodată clar ca altcândva.
       Voi continua să îți scriu și să îmi scriu, voiam să îți răspund fără să fie nevoie să vezi , am reușit. E 13, e noiembrie  și e duminică. E noiembrie și știi cât de specială e, ești singurul care știe de ce am plâns când a nins de ziua mea,  ești încă singurul în multe.
      Vei rămâne așa , mult timp și poate pentru totdeauna. Ești special , în sufletul meu nu ești doar un om, ești o parte din el, o prea frumoasă și tot mai puțin dureroasă parte din trecutul meu și nu regret nimic pentru că în tot acest timp m-am simțit și eu specială.

Atunci. Acum.

          Iubite suflet, îmi este dor de tine. Nu la modul real, concret, dureros, agonisant.Îmi lipsești pur și simplu. În unele zile mai mult decât în altele. Îmi lipsești în zilele care erau pline de tine, erau pline de noi.
          Te vindec, încet , dar sigur. Poate îmi lipsești, dar îți vine să crezi că defapt nu te mai vreau? Nostalgia poate? Obișnuința poate? O parte din mine de 3 ani lipsește. Ai plecat cu multe: speranțe, vise, iubiri...încredere. Nu le vreau înapoi, o să mi le recuperez singură cumva, dar nu de la tine.
          Am aflat că păsărelele ciripesc frumos, că cerul ziua poate fi la fel de fascinant ca noaptea, că aș da oricând o cameră pe o gură de aer proaspăt, că diminețile sunt defapt frumoase, că o ceașcă de cafea poate fi iubire lichidă, că aroma parfumului tău o pot găsi în lift, în metrou și să mă gândesc la tine,dar niciodată cu tristețe. Am aflat că inima mea poate zâmbi , când defapt plânge. Poate nu înțelegi. Partea care acum te plânge ca pe un mort, e cea care te-a iubit și nu mai exiști. Partea care acum zâmbește, este cea care se contorsiona singură în piept încercând să supraviețuiască pe lângă tot ce mă făceai să trăiesc. Zâmbește pentru că nu îi este frică, pentru că nu se ceartă și nu verifică, pentru că acum e liniștită și își lasă jumătatea să te plângă.
          Te văd în lucruri, în vise, în poze, în cuvinte, în oameni și te văd în ochii mei, care odată aveau priviri doar pentru ai tăi. Te văd pe perna de pe pat, te văd în vis în fiecare dimineață, te văd în flashback-uri involuntar sosite, te văd în modul cum mă privesc acum alții.
          Plănuiesc să îți mulțumesc într-o zi, pentru tot. Nu ironic sau fățarnic, ci real. Să înțelegi ce ai fost pentru mine, când eu nu voi afla poate ce am fost pentru tine. Vreau să o fac când sunt pregătită să îți dau drumul, și îmi verific sufletul în fiecare zi să văd dacă mă apropii. Am început să găsesc motive să îți mulțumesc, dar puține.
          Când îmi va trece, când voi putea să îți pronunț numele, când te voi privi doar cu un zâmbet ca pe o amintire, atunci vei auzi de la mine pentru o ultimă dată. Poate între timp voi fi uitată, poate între timp mă vei desconsidera. dar atunci să știi că te privesc ca pe un om ce a ajuns la inima mea. Acum nu. Aștept acel atunci. Poate și tu.
       
  

             Tu te duci. Te duci în mintea mea, umbli nestingherit. Cum îți permiți, când eu nu te-am lăsat? Nu îți pasă, calci pe amintiri și suflet, le introduci mai adânc în mine. Deja sunt cu amintiri cu dublu sens.

                Umbli cam mult,dragul meu, o să obosești, pe mine deja m-ai obosit. M-ai obosit sufletește de când te-ai hotărât să mă înscrii într-o alergătură de cursă lungă, uitând să precizezi că pe parcurs se va tranforma în scurtă, mai scurtă decât nopțile în care nu dormeam și treceau prea repede. Eu am alergat partea mea,până mi-am dat seama că m-ai înscris într-o cursă cu șanse inegale.

                Mă obosești fizic pentru că nu mai dorm. Nopțile sunt mai lucide pentru mine decât zilele. Iubitule, știi că atunci când mintea mea știe că trebuie să se odihnească , ea se gândește la tine? Dar tu doar mă obosești pentru că eu nu înțeleg ce îmi arată mintea, e bleagă și caută semnificații unde nu sunt, unde eu nu caut.

                Eu vreau să dorm, ea nu vrea. Ea vrea să se gândească la tine pentru că ziua nu o las. Ziua am o viață, iar noaptea te am pe tine, încă.

                Dragule, tu nu vei mai fi și atunci nopțile vor fi doar cu mine. Voi fi singură și odihnită , fără alt suflet către care să alerg. Termin cursa asta, la sfărșit sunt eu.

Azi

    Azi mai ești,dar eu nu mai sunt. Azi unde eu sunt,tu nu mai ești. Tu ești în gândul meu, eu oare mai am loc în al tău? Eu sunt aici, mă acomodez cu mine, unde tu nu mai ești.

                Mi-aș rupe sufletul din tot ce-l ține, să-l pun într-o cutie să ți-l fac cadou. Azi nu vrea la mine, azi îi e dor de tine. Dar e azi și azi e mai mult decât un moment. Azi mă simt eu. Tot azi îmi dau seama că te-am iubit pe tine și pe mine nu.

                Dragul meu , încă te iubesc. Te iubesc până când mă voi iubi pe mine .